Veşnic tânăr şi ferice sau despre consecventă

„Rămâneti statornici şi veti dobândi viata” (Lc 21,19)

Întrebarea care aş dori să constituie punctul cheie pentru ordinea de zi este următoarea: m-am suit eu în tren şi mă uit la cei
din jurul meu cum rămân pe peron sau sunt eu pe peron şi toti ceilalti sunt în tren? Pentru că sigur, nu facem acelaşi lucru…
Ce este aşadar viata veşnică? Ce înseamnă a fi împlinit? Să fie oare „a fi împlinit” sinonim cu „a fi fericit”? Toti vrem să ne
meargă bine aici, vrem succes, dar vrem şi fericire. De ce nu le putem avea pe amândouă? Sau, mai bine spus, de ce avem mereu
impresia că nu le putem avea pe amândouă? De ce suntem dispuşi să sacrificăm multe pentru partea telurică, iar când vine vorba de
a sacrifica ceva pentru partea spirituală, ne vine aşa de greu? Dacă tot suntem dispuşi să sacrificăm, de ce nu ne vedem de drumul
nostru în loc să începem să urcăm până ametim, uitându-ne înapoi?
De ce avem senzatia eternă ca ne lipseşte ceva? Sa fie viata un blestem, doar o cruce interminabilă? De ce nu suntem
consecventi? Ce înseamnă pentru noi „consecventa”? Şi, mai important, unde tragem linie între consecventă şi „prostia ca
încremenire în proiect”?
Am ascultat în ultimul timp faimoase discursuri despre sfârşitul lumii, caracteristice de fapt ultimelor duminici din anul
liturgic. Şi orice reflectie despre moarte duce în definitiv la una despre viată, la întrebări privind modul nostru de raportare la viată.
La o primă impresie, am putea cădea în aceeaşi greşeală ca şi comunitatea din Tesalonic, formată din creştini care, la anuntul
sfârşitului iminent, au căzut pe o pantă periculoasă, considerând că e inutil să te mai osteneşti/trudeşti, că nu merită să mai
munceşti, să produci, cât timp sfârşitul e gata să se petreacă. Mai degrabă să trăieşti de pe o zi pe alta, fără să îti iei angajamente pe
termen lung şi preferând să trăieşti din mici experiente zilnice, dar nu prea profunde şi provocatoare. Aici se integrează imperativul
Sfântului apostol Paul „Cine nu vrea să muncească, să nu mănânce”.
Că vă convine sau nu, trebuie să recunoaşteti – şi eu o fac împreună cu dumneavoastră – că peisajul existential nu prea s-a schimbat
de vreo 2000 ani încoace, spre ruşinea noastră. Unii oameni continuă să trăiască de parcă nu ar muri niciodată şi mor de parcă nici
nu ar fi trăit, în timp ce altii trăiesc de parcă ar muri mâine, dar mor fără speranta unei vieti veşnice după moarte. Aşa viată, aşa
moarte. Şi ca să vin la concret, voi, noi, tinerii de astăzi dovedim uneori că trăim exact în acest mod lipsit de sperantă, de
perspective.
A fost la un moment dat un tânăr avocat care a străbătut lumea în lung şi-n lat, peste munti şi oceane, peste mări şi tări, în căutarea
Adevărului. La un moment dat, aflându-se pe un munte înalt, pe timp de furtună, intră într-o peşteră să se adăpostească şi, spre
surprinderea lui, descoperă o băbută care stătea şi se încălzea la focul aprins înăuntru. Omul nostru, mirat, se uită la ea si-i spune:
- Cine eşti tu?
- Eu? răspunse femeia cu un aer calm şi înttlept şi cu multe zbârcituri pe fată din cauza vârstei ... Eu sunt Adevărul.
- Dar nu se poate să fii Adevărul! Este inacceptabil să mă întorc la toti cei care m-au cunoscut că am căutat Adevărul şi când lam
găsit, este tocmai într-un colt uitat de munte, unde nimeni nu şi-ar fi închipuit să-l caute, întruchipat de o babă urâtă!
- Atunci spune-le că sunt tânără, frumoasă şi m-ai găsit pe o plajă la mare!
Cea mai mare problemă şi piatra de poticnire a creştinului de astăzi, este, cred eu, frica de definitivat, fuga de angajamentele pe
termen lung, teama de alegerile definitive de viată, fuga de adevăr şi de viata adevărată, căreia vrem să-i acordăm forma care să ne
convină. E unul din motivele pentru care tinerii se căsătoresc la vârste mai târzii, pentru care se sacrifică viata personală de dragul
celei profesionale, cel putin ca şi prioritate de viată, pentru care se probează totul până ajungi acolo că nu mai ştii ce să alegi şi te
multumeşti cu ceea ce ti se serveşte când ai rămas fără alternative ş.a.m.d. Sacrificăm materia de dragul formei şi preferăm
continutului ambalajul subtire, deşi atrăgător şi ispititor. Şi ştiti unde ajungem?! Ajungem, după moda timpului, să legăm totul de
verbul a simti: eu nu simt asta şi cealaltă, eu mă simt într-un fel sau altul, simtim o prezentă, simtim o absentă... mult prea multe se
leagă astăzi doar de “a simti”, ba chiar şi credinta noastră. O credintă conditionată doar de modul nostru epidermic de a simti, o
credintă legată de emotie, tine şi are consistenta doar pe care i-o dă şi cât i-o dă verbul „a simti”. Adică e foarte subtire şi variabilă,
după cum schimbătoare şi trecătoare sunt unele din sentimentele şi emotiile noastre.
Îndemnul „rămâneti statornici şi veti dobândi viata” propune totuşi alte perspective. Dacă credem în existenta vietii veşnice,
nu putem să nu ne-o dorim. Aceasta e adevărata viată. Iar modalitatea obtinerii ei e una singură: statornicia. Şi acesta aş dori să fie
gândul central al reflectiei noastre de acum: a fi consecvent, constant, stabil, credincios convingerilor proprii, actionând în
conformitate cu principiile proprii. Întrebarea este cum putem fi consecventi fată de Dumnezeu şi în relatiile cu cei din jur?
Cât priveşte relatia cu ceilalti, adesea facem greşeala să confundăm consecventa cu încăpătânarea, care e atributul măgarului.
Încăpătânarea nu se bazează pe convingeri, ci mai degrabă pe un exagerat amor propriu, trădând incapacitatea de a lua o altă
decizie. O a doua piedică în calea consecventei în relatiile cu ceilalti este absenta scopurilor, obiectivelor. „Daca nu ai un plan al
tău, altii te vor include în planurile lor”, spunea cineva. Şi o a treia piatră de poticnire în cazul relatiilor cu ceilalti este prezenta
prejudecătilor. Poate ati mai auzit povestea iepuraşului care voia să gătească 8 ouă.
Iepuraşul are de gătit 8 ouă, dar nu are o tigaie în care să le prăjească. Stă el, se gândeşte şi îşi aduce aminte că ursul are o tigaie.
Bucuros, pleacă spre bârlogul ursului să-i ceară tigaia cu împrumut! Mergând, mergând iepuraşul se întreabă:

- Dacă ursul îmi cere în schimbul tigăii 2 ouă? Hm… asta e, îi dau lui 2 ouă, mai rămân eu cu 6 şi asta e, mi-ajung 6!
Merge el ce merge, şi se întreabă din nou:
- Dar dacă îmi cere 4 ouă? Asta nu-i bine deloc! Dar ce să fac, ursul e singurul din pădure care îmi poate împrumuta
tigaia! Apoi, asa e în afaceri, caştigul se împarte jumate-jumate! Fie şi aşa, dacă-mi cere 4 mai rămân şi eu cu 4 şi îmi ajung şi
astea până la urmă!
Mai avea putin până a ajunge la bârlogul ursului şi-i veni o nouă idee:
- Din ce-l cunosc eu pe urs, acesta va lua şi pielea de pe mine, în plus, e şi cam nesimtit, cred că o să-mi lase doar 2 ouă!
Of… Doamne, şi eu care aveam 8 ouă! Să rămân doar cu 2 ouă? Delicată situatie, dar, asta e! Până la urmă decât să mor de
foame, îi dau lui 6 şi eu sunt mai mic, rămân cu 2 ouă! Aceste ouă o să-mi !ină de foame astăzi!
În fa!a bârlogului! Căzu din nou pe gânduri, era din ce în ce mai stresat, pentru că în tot acest timp el s-a gândit să-l împace şi
pe urs şi pe el şi a tras nişte concluzii clare. Dar nu-şi pusese o singură întrebare:
- Dacă ursul îmi cere toate ouăle? Ce fac? Hm… Asta ar fi foarte delicat!!!
Se hotărăşte şi bate la uşa ursului, care iese cu un zâmbet larg şi spune:
- Zi-mi iepuraşule, ce problemă ai, cu ce te pot ajuta? Iepuraşul:
- Măi ursule, ştii ceva?! NU-MI TREBUIE TIGAIA TA! Apoi îi întoarce spatele şi pleacă!
Morala: etichetarea celorlalti cu încăpătânare, fără măcar să le ascultăm punctul de vedere. Ne este mai uşor să
presupunem că noi suntem o persoană decentă şi rezonabilă, iar celălalt este un răufăcător! Este mai comod să crezi aşa, însă nu
te mira că rămâi fără tigaie, fără măcar să o ceri! Ne formăm anumite păreri, prejudecăti, care sunt doar produsul mintii noastre
şi nu încercăm să le clarificăm din simplul motiv că dorim să credem că noi suntem OK, iar celălalt nu este …, iar acest lucru îl
ştim noi foarte bine, nu este nevoie de fapte care să ne confirme acest lucru!
În rela!ia cu Dumnezeu, lucrurile devin şi mai serioase, pentru simplul motiv că pe el nu îl putem nicidecum păcăli sau înşela.
El ne cunoaşte şi numărul firelor de păr.
O mamă scria următoarele: „Am cunoscut odată un băietel – avea 5-6 ani şi ochii mari, verzi şi un zâmbet cald – avea un
fel de a se apropia de tine, mult, mult, aproape că-!i atingea sufletul şi apoi se uita în ochii tăi şi-ti cerea liniştit ceva, cu ferma
convingere că va primi… Ghici dacă i-am refuzat vreodată ceva?! Lumea toată i-aş da-o…” Aceasta este atitudinea ce trebuie
să ne-o însuşim: apropierea sinceră de el, cu acea privire a inimii care înduioşează întotdeauna un părinte. Doar aşa vom primi
ceea ce şi cerem, inclusiv darul consecven!ei.
Nu uita!i că Dumnezeu este singurul consecvent cu sine şi care are dreptul să îşi păstreze consecven!a pentru că este
acelaşi, ieri, azi şi în veci. Pentru noi e la fel de rară ca un giuvaier. Isus Cristos a fost însă consecvent ca nimeni altul. În
schimb nouă ne lipseşte… Nu e o scuză pentru nimeni! Şi nici nu trebuie s-o luăm uşor …
Cred că mi-ar place şi mie să ştiu că poate vreun cuvânt din cele rostite acum v-au atins sufletul şi că ne-am luat angajamentul
definitiv să fim de acum perseverenti în lucrurile bune, prudenti fată de pericolul celor proaste şi consecventi în cele ce le-am
cumpănit bine prin cântarul întelepciunii de sus. Aşadar, „rămâneti statornici/consecventi şi veti dobândi viata”. Asigurati-vă că
v-ati urcat în tren şi că vă mişcati constant, sigur şi cu consecventă în directia vietii adevărate şi că aceasta se produce în mod
real şi nu e doar o impresie.

Parintele ADRIAN